În multe mănăstiri din țară există rețete vechi păstrate din generație în generație. Unele sunt folosite ca sprijin pentru organism, mai ales în perioadele de post sau în zilele cu program de rugăciune intens.

Părintele Casian de la Mănăstirea Gura Motrului din Mehedinți este cunoscut pentru modul în care adună și transmite astfel de tradiții. Una dintre rețetele lui combină tămâia naturală și uleiul de măsline, două ingrediente folosite des în ritualurile monahale și în îngrijirea personală. Preparatul este parte din cultura mănăstirilor și este asociat cu ideea de curățare și întărire a organismului.

O combinație veche din tradiția monahală

În multe zone ale țării, tămâia curată era considerată un ingredient valoros, iar uleiul de măsline era privit ca un simbol al simplității și purității. Călugării foloseau acest amestec în perioadele în care doreau să își ușureze digestia sau să își susțină corpul în timpul orelor lungi de rugăciune. Folosirea tămâiei naturale pentru consum era rară și atent controlată, iar uleiul de măsline avea rolul de a echilibra gustul și textura.

Schema transmisă de părintele Casian urmează un ritm progresiv, în care cantitatea de tămâie crește câteva zile, apoi scade. Acest tip de „urcare și coborâre” apare des în tradițiile monahale, unde ritualurile sunt gândite pentru disciplină, răbdare și respectarea unei rânduieli.

„Nu este o rețetă pentru vindecare, ci un obicei vechi, folosit pentru echilibru, răbdare și întărirea organismului.”

În mănăstiri, astfel de preparate sunt privite ca ajutoare pentru perioadele de post și ca mod de a menține modestia în alimentație.

Cum se desfășoară rânduiala celor 21 de zile

Rânduiala urmează un ritm simplu. În fiecare dimineață, pe stomacul gol, se consumă o lingură de ulei de măsline în care se adaugă un număr de boabe de tămâie naturală. Cantitățile cresc zilnic până în ziua a douăsprezecea, apoi scad treptat.

Primele zile sunt ușoare. Începi cu un singur bob, apoi ajungi treptat la douăsprezece, moment în care și uleiul se mărește la trei linguri. De acolo, schema coboară la fel de lent cum a urcat. În unele mănăstiri, aceste etape sunt considerate simbolice, legate de ritmul rugăciunii sau de perioadele de liniștire a trupului.

Consumul dimineața, înainte de masă, era asociat cu ideea de curățare. Nu în sens medical, ci în sens spiritual și fizic, pentru că alimentația monahală a fost întotdeauna una simplă, ușoară și cumpătată.

„Rânduiala celor 21 de zile este mai mult decât o rețetă. Este un exercițiu de disciplină și echilibru.”

Preparatul se ținea într-un recipient mic, ferit de lumină, iar călugării îl consumau cu măsură.

Ceaiul de pelin, folosit în continuare în tradiția populară

După cele 21 de zile, urmează câteva zile în care se consumă ceai de pelin. Pelinul a fost folosit de mult timp în cultura românească pentru gustul său amărui, considerat potrivit pentru „liniștirea stomacului”. O cană dimineața și una seara era rânduiala obișnuită. Este un ceai cu aromă puternică, asociat în popor cu ideea de „curățare” după perioade toxice sau încărcate.

În unele gospodării, ceaiul se completa cu o cană de zeamă de lămâie la masa de prânz, mai ales în zilele de post. Lămâia era apreciată pentru gustul ei acru, care oferea o pauză de la mâncărurile simple ale perioadei.

„Pelinul este un ceai aspru, dar respectat în tradiția românească pentru aroma sa unică.”

Astăzi, aceste obiceiuri sunt redescoperite de cei interesați de tradițiile vechi și de stilul de viață simplu. Preparatele sunt folosite ca parte din rutine alimentare blânde și sunt apreciate pentru modul lor natural de a integra ingrediente cunoscute.

Valoarea acestor rețete în prezent

Pentru mulți, rețetele monahale nu sunt tratamente, ci obiceiuri care aduc simplitate și disciplină în alimentație. Oamenii aleg astfel de rânduieli pentru a consuma ingrediente naturale, în cantități mici și cu atenție la proporții. Sunt rețete care încurajează cumpătarea și grija față de organism.

În context modern, această combinație poate fi privită ca o modalitate de a introduce în alimentație ulei de măsline și ceaiuri amare, toate folosite moderat. Nu înlocuiesc un consult medical și nu tratează afecțiuni, dar păstrează o parte din cultura mănăstirilor românești și din modul lor simplu de a se raporta la hrană.

„Simplitatea acestor preparate amintește de alimentația echilibrată a vieții monahale.”

Astfel de rețete rămân în tradiție nu pentru promisiuni medicale, ci pentru modul în care aduc ordine și ritual în alimentația zilnică.