George Chirilă, fermier din județul Iași, a intrat în atenția publicului prin felul atipic în care și-a construit viața de familie: conviețuiește de ani buni cu două surori, iar împreună au crescut 16 copii. Într-o gospodărie ridicată din mers, departe de iureșul orașului, casa lor a funcționat ca un veritabil „trib”, cu reguli clare, muncă împărțită și un ritm care a pus pe primul loc pământul, animalele și rânduiala locului.
Acest model a oferit stabilitate și o ordine pe care puține familii numeroase reușesc s-o mențină. De la mic la mare, toți aveau câte o sarcină, iar zilele se măsurau în muls, arăt, hrană pentru vite și drumuri la piață. În spatele aparenței de experiment social, era o gospodărie clădită pe muncă și pe asumarea unor roluri bine definite.
Schimbarea care zguduie familia
În ultima perioadă, echilibrul s-a fisurat. Mai mulți dintre copii au ales să plece spre oraș, în căutarea unui alt început. Potrivit tatălui, momentul-cheie a fost plecarea simultană a cinci dintre ei, fapt care a lăsat descoperite colțuri întregi din gospodărie.
„Au plecat 5 deodată și au rămas descoperite anumite sectoare. Când copilul se răzvrătește, părintele nu are cu ce compensa”.
Rosturile zilnice, cândva împărțite egal, s-au reîntors aproape peste noapte la cei rămași acasă. Pentru un sistem care depindea de fiecare mână, plecarea a fost ca scoaterea din priză a unei instalații complicate: unele activități au încetinit, altele s-au oprit, iar altele au cerut improvizații. Chirilă recunoaște deschis că nu mai poate controla totul ca înainte, dar încearcă să mențină un fir al legăturii cu cei plecați.
Reguli impuse și legătura cu pământul
Chiar dacă drumul copiilor se bifurcă, tatăl nu renunță la principiile sale. A stabilit pentru unii dintre ei o regulă simplă, dar fermă: întoarcerea periodică acasă, pentru a nu pierde contactul cu gospodăria și cu pământul care i-a crescut.
„Trei zile pe săptămână vei veni și te vei înțărăni, vei rămâne în contactul cu gospodăria, în care tu poți să-ți faci fermă voința ta. (…) La oraș ești într-un iureș”.
Pentru Chirilă, a munci la câmp și a avea grijă de animale nu sunt simple ocupații, ci un mod de a înțelege lumea. De aici și insistența ca ai lui să revină regulat: să ude grădina, să strângă fânul, să repare câte ceva prin curte. În viziunea lui, aceste gesturi mici, repetate, le păstrează spatele drept și mintea limpede, chiar dacă viitorul lor se va așeza, poate, între betoane.
În jurul poveștii s-au adunat reacții amestecate. Unii apreciază încercarea de a ține aproape o familie foarte mare și de a păstra o rânduială rurală tot mai rară. Alții consideră regulile prea apăsătoare pentru tinerii care își doresc independență și un alt tip de libertate. Sociologi și psihologi consultați în spațiul public au remarcat, în general, că desprinderea tinerilor din mediul rural către oraș e un pas firesc al maturizării, cu tensiunile sale inevitabile între generații.
Chiar și așa, tatăl rămâne fidel ideii că legătura cu satul nu trebuie ruptă. El le reamintește copiilor că pot transforma acasă tot ce au învățat în oraș: să facă mici investiții, să încerce tehnologii noi în fermă, să aducă unelte care ușurează munca. Adaptarea, spune el, nu exclude tradiția.
Astăzi, în curtea familiei din Iași, se aud mai rar glasuri multe la cină. În schimb, se văd mai multe telefoane date pe seară, planuri făcute pe repede înainte pentru weekend, trasee împărțite între autocar și naveta de dimineață. Iar când câte unul se întoarce, chiar și pentru puțin, pe prispa casei se reiau, natural, aceleași treburi: cine strânge lemne, cine hrănește vițeii, cine intră la cuptor. Despărțirea n-a anulat legătura, doar a schimbat-o de la o zi la alta.